„Masivă şi având o formă deosebită stil culă boierească, casa a fost construită probabil de paharnicul Costache Jianu, tatăl lui Iancu, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fiind o construcţie cu parter, etaj şi o pivniţă. Parterul are podeaua sub nivelul solului cu circa 20 de centimetri şi este format din trei camere de dimensiuni modeste, probabil bucătărie şi spaţii de depozitare a alimentelor, intrarea principală având uşi masive de stejar cu balamale din fier lucrate manual de fierarii vremii. La etaj sunt trei camere de locuit şi un cerdac închis cu geam care este orientat spre nord, la fel cu intrarea principală a casei. Pivniţa este prevăzută cu creneluri în peretele dinspre sud şi ferestre mici, probabil folosite în cazul unui asediu. Ansamblul monumental cuprinde casa, dependinţele casei şi bordeiul.

 

În această casă şi-a petrecut o parte a vieţii Iancu Jianu, o personalitate a istoriei Caracalului, provenit dintr-o familie de boieri mijlocii ai cărei membri au îndeplinit diferite funcţii atât pe lângă domnie, cât şi în administraţia locală a judeţului.

 

Iancu era cel mai mic din cei patru copii ai paharnicului Costache Jianu. S-a născut la Caracal în anul 1787. Caracter puternic, la vârsta de 23 de ani, Iancu Jianu devine haiduc şi luptător pentru dreptatea celor necăjiţi. Se spune că ar fi jurat în faţa preotului Antonie Bazaclin-Zugravul de la mânăstirea Surpatele (unde era stareţă Agapia Jianu, sora mamei Jienilor), să lupte până la moarte împotriva „ciocoilor de neam fanariot“ ce asupreau poporul român.

 

Avea calităţi de bun călăreţ şi trăgător, iar ca înfăţişare, Ion Ghica îl descria ca fiind „un om scurt, îndesat, rumen la faţă, roş şi cu mustaţă deasă şi scurtă“, îmbrăcat cu  „dulamă, pantaloni şi scurteică, pe cap şapcă, la brâu pistoale şi un cuţit cu prăsele de os şi puşcă în cumpănă în mâna dreaptă“.

 

Deşi mai toate izvoarele afirmă că Iancu nu a avut nici-o soră, în legenda mânăstirii Surpatele (judeţul Vâlcea), loc de închinare şi consolare a familiei Jienilor, se spune că aici a fost înmormântată în anul 1820 sora lui Iancu, Florica, logodnica lui Tudor Vladimirescu, care ar fi fost furată şi badjocorită în noaptea logodnei de serdarul Stoica, guvernatorul Olteniei. Pentru această faptă, acesta a fost prins, judecat şi omorât de boierul-haiduc Iancu Jianu, pe mormântul sorei sale.

 

Timp de şapte ani a fost arestat de mai multe ori şi tot de atâtea ori eliberat, de fiecare dată scăpând nepedepsit, deoarece fraţii săi îi obţineau iertarea.

 

A fost participant activ, cu gradul de căpitan în oastea lui Tudor Vladimirescu din anul 1821. În anul 1823 se retrage la conacul din marginea comunei Fălcoiu, stingându-se din viaţă la 14 decembrie 1842, la vârsta de 55 de ani.

 

Este înmormântat la Caracal, iar în zidul bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, ctitorie a Jienilor, se află încastrată placa funerară a lui Iancu Jianu.

 

În anul 1949 casa lui Iancu Jianu era încă locuită, ultimul propietar fiind Gică Dobruneanu, fiul lui Nae Dobruneanu şi al Zincăi, fiica lui Iancu Jianu. Un an mai târziu, casa începe să se deterioreze grav, mai întâi prăbuşindu-se partea de nord-vest.

 

 Astăzi, după reconstrucţia începută în iunie 1957, făcută după îndelungi studii şi variante de proiectare sub conducerea arhitectului R. Mariani, casa are trei intrări, din care una către pivniţă. Într-o fotografie a casei datând din anul 1928, se observă că accesul în casă se putea face pe patru intrări, dintre care una la etaj în partea de est a cerdacului, deservită de o scară exterioară din lemn.

 

Legendele spun că din preajma casei pleca un tunel de 400 m către partea de sud a oraşului şi un altul spre o altă casă a Jienilor, acestea fiind folosite pentru refugierea în cazul năvălirii turcilor ori atacurilor prin surprindere a poterelor care-l urmăreau pe haiducul Iancu Jianu.

 

Devenită după reconstrucţie, secţia memorială „Iancu Jianu“ a muzeului Romanaţiului, ce a fost inaugurată la 29 septembrie 1959, casa în sine şi piesele valoroase pe care le cuprinde în inventar (călimara şi penelul, pistoale cu cremene, flinta, chimirul, bota de apă, obiecte personale, piese de mobilier şi obiecte de uz casnic, fotografii şi documente ale familiei Jienilor), ilustrează convingător modul de viaţă şi frământările sociale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.

 

 

 

Vizitând aşezământul, pe lângă clădirea în sine, aşa cum era pe vremea când haiducul împărţea dreptatea necăjiţilor locului, putem admira şi o serie de opere de artă, cum sunt: „Iancu Jianu“, portret lucrat în ulei de pictoriţa Hortensia Popescu, care a locuit o bună perioadă de timp în Caracal, tabloul pictorului D. Stoica „Întâlnirea lui Iancu Jianu cu Tudor Vladimirescu la un conac boieresc“, litografia graficianului C. Isler „Iancu Jianu cu cetaşii săi în valea Oltului“, ori sculptura „Iancu Jianu“ realizată de Vasile Năstăsescu.

 

Ne putem de asemenea imagina modul în care Iancu Jianu  venea în ajutorul celor săraci, admirând un pistol cu cremene având semnătura haiducului încrustată în argint, ori o psaltire tipărită în anul 1784 la Râmnicu Vâlcea de ieromonahul Clement.

 

 

 

Pe filele psaltirii cu coperţi de lemn îmbrăcate în piele, se găsesc însemnări şi semnături ale lui Iancu Jianu cum ar fi:

„La leatul 1835 Mai 24 din voia lui Dumnezeu am căpătat pruncă Zinca botezată de soacrămea Aniţa Găleşeasca şi spre ştiinţă când sau născut şi fiica noastră Mariţa la leatu 1830 Augost 10.“

Sub un psalm în cartea din care îşi adăpa sufletul, o altă însemnare puţin modificată:

„Prostu şi eu păcătosu am câştigat prunca la leatu 1835 Mai 26 care sau botezat de soacrămea Aniţa Găleşeasca puindu-se numele Zinca, ear eu muritorul spre ştiinţă am însemnat spre pomenire ca oricare va citi să zică Dumnezeu săl ierte păl da scris lu IANCU JIANU“

În curte a fost adusă din marginea Caracalului „Crucea Jienilor“, realizată din două blocuri de piatră calcaroasă de munte, unul pentru piuă, iar al doilea pentru crucea propriu zisă.

Pe faţa crucii se văd urmele unei inscripţii şterse de vreme, încât nu se mai poate citi nimic. În partea de jos lângă piuă se mai poate desluşi anul în care a fost realizată: 1844.“