Ideea înfiinţării unui muzeu în oraşul nostru a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când vestigiile romane de la Romula au intrat în circuitul preocupărilor unor arheologi de seamă ai vremii. În lucrarea lui Alexandru Odobescu „Antichităţile judeţului Romanaţi“ publicată în anul 1877, se vorbea despre nenumăratele vestigii ale trecutului descoperite în judeţul Romanaţi şi definea „caracterul anticar al unuia din judeţele cele mai interesante ale ţării“. Multe piese de valoare descoperite pe teritoriul judeţului au intrat în colecţii particulare, s-au pierdut, ori au luat drumul străinătăţii. Pentru salvarea valorilor istorice care se descopereau uneori şi întâmplător, se impunea înfiinţarea unui muzeu la Caracal. Arheologii doreau să organizeze un muzeu de arheologie aici, care să cuprindă numeroasele materiale ce se descopereau atât la Romula, cât şi pe întreg cuprinsul judeţului

Romanaţi. Dar împrejurările neprielnice au făcut ca această idee să nu aibă un final.

 

Mai târziu, în anul 1900, magistratul caracalean Ion Hagiescu-Mirişte, intelectual cu pregătire multilaterală şi mare iubitor al artelor plastice, a cumpărat o casă pe strada Crinului şi a   amenajat-o în vederea expunerii tablourilor şi lucrărilor de sculptură. Dorea ca operele de artă achiziţionate să fie vizionate de oameni şi prin aceasta să ajute la formarea educaţiei lor estetice.

 

În anul 1904 lăsa prin testament toată averea sa „judeţului Romanaţi, cu obligaţiunea ca din venitul ei [...] să întreţină la studiul sculpturii, în ţară, apoi la Roma şi Paris, atâţia studenţi, cât venitul averii ar permite“.

 

După 12 ani, la 13 septembrie 1916, Ion Hagiescu-Mirişte adaugă la testament un codicil, în care sunt exprimate unele gânduri în ceea ce priveşte viitorul colecţiei sale care se mărise an de an şi necesita înfiinţarea unui muzeu. După moartea lui, soţia urma să dea prefecturii judeţului Romanaţi colecţia de artă, iar „judeţul să fie dator, în aşa împrejurare, să păstreze pentru totdeauna această colecţie spre a servi ca muzeu“.

 

 

Casa Ion Hagiescu-Mirişte

După ce se vor face „toate cheltuielile de amenajarea casei în muzeu şi apoi treptat, în fiecare an, după mijloace, menajând bineînţeles bursierii, va cumpăra, după indicaţiile directorului (decan) al Facultăţii de Belle Arte, sculpturi şi tablouri de la tinerii artişti săraci, care promit a deveni celebri“.

Ion Hagiescu-Mirişte dorea ca muzeul de artă din Caracal să fie „o şcoală de frumos pentru romanaţeni şi un mijloc de încurajare a artiştilor săraci, având focul sacru al artei“.

S-a stins din viaţă în anul 1922, fără a putea să-şi vadă împlinită dorinţa de a se înfiinţa un muzeu în oraşul care-l adoptase cu peste 27 de ani în urmă. Lipsa de preocupare privind cultura şi arta, a conducătorilor de atunci ai judeţului şi oraşului, a făcut ca să nu se poată realiza muzeul. Soţia sa şi moştenitoarele legale, au înstrăinat între timp numeroase lucrări de artă.

În toamna anului 1944, un grup de elevi şi profesori de la liceul „Ioniţă Asan“, s-au constituit într-o societate culturală cu numele de „Haralamb Lecca“, care aşa cum se arată în „Actul constitutiv“ din 1 noiembrie 1944, avea ca scop principal „înfiinţarea unui muzeu arheologic“. Dar condiţiile favorabile înfiinţării unui muzeu în Caracal, apar abia în toamna anului 1949, împlinindu-se astfel visul multor generaţii de intelectuali. 

La 26 septembrie 1949 a luat fiinţă Muzeul Romanaţiului, muzeu organizat într-o clădire din centrul oraşului, construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în care spaţiul de expunere cuprindea două săli, pentru cele două secţii pe care le avea: istorie şi artă plastică. Secţia de istorie avea expuse 65 de obiecte, care constituiau nucleul muzeului. Secţia de artă plastică a preluat 27 de tablouri semnate de N. Dărăscu, C.D. Stahi, O. Obedeanu, N. Grimani, Ambrosini şi alţii, din ce mai rămăsese din colecţia lui Hagiescu-Mirişte.

În martie 1950, muzeul a fost mutat într-o clădire, momument istoric de arhitectură, construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ultimul propietar fiind din neamul Jienilor, Niculin Jianu. Aici, pe strada Negru Vodă nr. 1, dispunea de un spaţiu ce cuprindea două corpuri de clădiri cu 23 de încăperi.

Titulatura de început a instituţiei - „Muzeul Romanaţiului“, a avut o existenţă efemeră. După un an, în septembrie 1950 când se desfinţează judeţul Romanaţi, îşi schimbă denumirea în „muzeu raional“, apoi din 1968 în „muzeu orăşenesc“, denumire ce a purtat-o până la 30 aprilie 1990, când în urma unui memoriu înaintat Direcţiei muzeelor şi colecţiilor din cadrul Ministerului culturii, se revine la titulatura iniţială. 

Muzeul Romanaţiului este organizat pe modelul unui muzeu zonal, reprezentând zona fostului judeţ Romanaţi, cu toată istoria lui plină de evenimente, care au lăsat urme mai mult sau mai puţin vizibile şi care trebuie să fie cunoscute şi de către urmaşi. Astăzi muzeul, cu sediul pe strada Iancu Jianu nr. 24, în casa lui Iancu N. Dobruneanu, nepot al lui Iancu Jianu, este organizat pe patru secţiuni:

- secţia de arheologie-istorie;
- secţia memorială „Iancu Jianu“;
- secţia de artă plastică;
- secţia de etnografie.

Secţia de arheologie-istorie are un patrimoniu de peste 20.000 de piese de mare valoare, unele cu o vechime de peste 6.000 de ani, expuse în opt săli având o suprafaţă de peste 400 metri pătraţi.

 

La intrarea în muzeu este amplasat Lapidariumul, un sector de  valoare al muzeului, care este format din peste 20 de piese: sarcofage, praguri de porţi, pinii funerare, vase de provizii.

Piesa de rezistenţă este sarcofagul lui Aelius Iulius Iulianus, cu dimensiunile de 2,30 x 1,08 x 1,54 m, lucrat din calcar de Vraţa, cu frumoase ornamente sculpturale, atât pe capac cât şi pe cutie, ce a fost ridicat de soţia sa Valeria Gaemellina împreună cu copiii, şi descoperit lângă Romula, în necropola de la Hotărani în anul 1952. Se consideră că ar fi datat la începutul secolului al III-lea. Din inscripţia în versuri stoice aflăm că acesta a trăit la Romula timp de 40 de ani, îndeplinind cu cinste funcţiile de edil şi chestor. Dar iată traducerea integrală  a inscripţiei:

„Zeilor Mani. Lui Aelius Iulius Iulianus, decurion, cvestor şi edil al coloniei Romula,  Valeria Gemellina i-a pus soţului  care a binemeritat.

Scumpului soţ Iulian, pentru a lui vrednicie, eu soaţa,

Casa aceasta de veci i-am ridicat-o cu lacrimi,

Recele-i trup spre-a-şi putea odihni după moarte în ea.

Trăit-a el ani patruzeci, în cinste deplină

Şi datoria îndeplinindu-şi, de slavă şi rang avu parte.

Şi iată că eu, Gemellina, de pitate pătrunsă,

Soţului vrednic mâhnită-i durai cu copii lăcaşul

Între tufişuri de viţă şi desfătătoare verdeaţă,

Unde stufoase ramuri l-acopăr cu umbra lor deasă,

Urează-i, drumeţ cititor, să-i fie ţărâna uşoară.“

Sarcofagul nu s-a păstrat intact. El a fost profanat chiar în timpul romanilor, suferind două spargeri, în ambele părţi ale capacului şi inventarul funerar nu s-a mai putut găsi.

Expoziţia permanentă a secţiei de arheologie-istorie, constituită pe criteriul tematico-cronologic, în spiritul periodizării istoriografiei româneşti, prezintă valoroase mărturii ce atestă o bogată viaţă materială şi spirituală a locuitorilor acestor meleaguri, din cele mai vechi timpuri până în 1944.

Fiecare din cele opt săli ale muzeului are o tematică bine definită şi bogat ilustrată cu imagini, documente, hărţi şi texte de mare valoare, obiecte din diferite materiale şi epoci, costume, uniforme şi arme, opere de artă, toate legate de istoria, viaţa social-economică şi cultura fostului judeţ Romanaţi, traversând perioadele de evoluţie a acestei zone, din paleolitic până în epoca modernă.

Sunt semnificative obiectele din paleolitic (unele din piatră, oase de mamut, unelte din os, vase de ceramică) descoperite la Vlădila, Caracal, Fărcaşele, Hotărani şi Grădinile.

 

Neoliticul şi epoca metalelor sunt amplu ilustrate prin vase de ceramică, arme, obiecte de cult, urne funerare, obiecte din bronz şi fier, ce au rezultat din săpăturile arheologice efectuate la Fărcaşele, Hotărani şi Grădinile.

Epoca daco-romană este bogat reprezentată prin vestigiile descoperite la Romula-Malva (satul Reşca din apropierea Caracalului). Obiectele descoperite aici cum ar fi: căniţe, pahare, oale, amfore, geme, opaiţe, sarcofage, praguri de porţi, inscripţii pe piatră şi cărămidă, statuete, etc., demonstrează vitalitatea aşezării în această epocă.

Muzeul posedă o mare colecţie de opaiţe de diferite tipuri, cu un braţ, cu două sau trei braţe şi exemplare extrem de rare cu cinci sau şapte braţe.Tot între rarităţi se situează şi opaiţul care reprezintă un cap de bătrân.

O atenţie deosebită s-a acordat colecţionării de geme şi camee provenite de la Romula. Gemele sunt lucrate din jaspis sau onyx şi au gravate pe faţa lor chipuri de zeităţi, scene din mitologie sau figuri de animale.

O menţiune deosebită necesită statuetele romane din bronz cum ar fi: zeiţa Diana, zeiţa Fortuna - protectoarea Romulei-Malva şi Janus, sau alte piese lucrate în calcar: Jupiter Dolichenus, Dea Dardanica Romula, etc.

 

Stauete din bronz (sec II-III)

Nu în ultimul rând trebuie amintit din această perioadă (sec II-III), fragmentul de relif votiv descoperit la Romula.

Perioada secolelor VI – XIII, este prezentă prin obiecte şi fotografii, texte, grafice, etc., ce atestă permanenţa şi continuitatea locuirii românilor pe aceste meleaguri.

Topoare din fier (sec VI –XI)

Viaţa socială şi politică din secolele XIV – XVIII se desfăşoară între aceleaşi ţeluri comune de unitate şi de luptă pentru independenţă statală.

În această perioadă localizăm şi prima atestare documentară a Caracalului, pe baza documentului provenit de la cancelaria domnitorului Tării Româneşti Radu Vodă Paisie (1535-1545) având înscrisă data de 17 noiembrie 1538, document prin care îi dăruieşte lui Radu vel Clucer, pentru slujba dreaptă ce-i făcuse, câteva moşii cumpărate de la jupâniţa Marga din Caracal.

Menţiuni mai numeroase şi mai complete încep să apară în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în documentele emise de voievodul Mihai Viteazul. Ca domn feudal, Mihai stăpânea domenii întinse la sud de oraş, până aproape de Dunăre. Aici şi-a construit curte domnească în jurul anului 1597.

Având curte domnească la Caracal, Mihai Viteazul, a emis aici şi unele documente ale activităţii sale curente. Domnitorii Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu au avut domenii în jurul oraşului şi au locuit şi ei la această curte, legându-şi numele de târgul Caracalului printr-o serie de măsuri economice, social-politice şi culturale.

Aproape că nu există moment din drama istorică a neamului românesc pe care romanaţenii să nu-l fi trăit la intensitate maximă.

Aspect din muzeu

Îi găsim în luptele glorioase ale evului mediu, în revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, în cea de la 1848 din Ţara Românească, în realizarea Unirii Principatelor, în războiul pentru câştigarea independenţei de stat din anii 1877-1878, în războiul de reîntregire a neamului românesc şi pe fronturile de est şi vest în timpul celui de al doilea război mondial.

 

Aspecte din muzeu

Toate aceste momente istorice sunt ilustrate cu ajutorul planşelor şi obiectelor de epocă, unele dintre acestea fiind donate de mari personalităţi ale vremii.

Secţia memorială „Iancu Jianu“ este prezentată separat în subcapitolul Casa  memorială „Iancu Jianu“.

Secţia de etnografie este în curs de reamenajare, neavând un spaţiu adecvat de expunere. Patrimoniul etnografic cuprinde costume populare din zona Romanaţiului: costume de bărbaţi cu pieptare ornamentale cu iră colorată şi lânică, costume de femei cu frumoase zăvelci şi pieptăraşe, costume de flăcăi sau piese separate de port, ca marame, conciuri, ghebe. Cea mai veche piesă, este o cămaşă bărbătescă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. De asemenea, secţia are o colecţie de peste 4.000 de modele de  cusături.

Această secţie cuprinde şi vechi unelte agricole, unele confecţionate cu mijloace rudimentare de către meşterii satelor cum ar fi plugul de lemn şi piese de industrie casnică: războaie de ţesut, vârtelniţe, sau „dulap“ de tras mătasea din gogoşile de borangic.

Secţia de artă plastică a fost prevăzută în profilul muzeului încă de la înfiinţare, datorită faptului că în Caracal s-au născut mulţi pictori talentaţi: Mihail Lapatty, Marius Bunescu, Gheorghe Teodorescu-Romanaţi, Ion Musceleanu, Teodor Catană. De asemenea în oraş se aflau şi unele colecţii de artă.

Fondul iniţial de piese al secţiei l-au constituit  lucrările de pictură, grafică şi sculptură rămase din colecţia lui Ion Hagiescu-Mirişte, din care ne reţin atenţia lucrările pictorilor: Nicolae Dărăscu (În piaţă), C.D.Stahi (Fructe), P.Ioanid (Târgul de oale), O.Obedeanu (Dorobanţul, Linuţa şi Manciu), G.Saru (Portret de bătrân), N.Grimani (Viaductul, Portret de fată, Ucenicul stă la îndoială), Iordănescu Eug. (Portret de femeie, În pădure, Cu sacaua), în total 23 de picturi româneşti şi 8 străine – Uberti P. (Reparatorul de umbrele), Ambrosini (Doi copii), Montorane B. (Fetiţa cu porumbelul), Guilaume A. (Jucătorii de cărţi), Dupont L. (Flori şi fructe, Flori) precum şi două sculpturi: (Soldat obosit) de Oscar Han şi (Femeie Tânără) de C. Bălăcescu.

 

Dar aceste opere de artă au fost însă risipite în anii comunismului pe la diferite instituţii şi cabinete de partid, unele fără forme legale, astfel că astăzi nu se mai găsesc în totalitate.

Pentru ca cel puţin o mică  parte din operele de artă valoroase să poată fi vizionate, o sală spaţioasă din cadrul actualului sediu al Casei de cultură „Radu Şerban” a fost amenajată ca galerie de artă. Pe pereţii acesteia sunt expuse câteva zeci de tablouri, îndeosebi ale pictorilor romanaţeni.

Alături sunt statui moderne în bronz, piatră şi lemn, busturi ale unor personalităţi care au lăsat urme de neuitat în viaţa culturală şi socială a comunităţii.

 

În colecţia secţiei muzeului Romanaţiului se află 510 obiecte de inventar, din care peste 460 de tablouri realizate de pictori români şi străini, numeroase sculpturi, picturi pe lemn şi icoane vechi, goblenuri.